Skip to main content

Condamnatul



Stateam pe scaunul de plastic pe care as fi stat de mii de ori pana acum in ultimii cinci ani, daca as fi avut drept la vizite. Dar in lumea mea “vizitele nu sunt un drept, ci un privilegiu”. Mi-era totul nou: linoleumul de pe jos de un albastru deschis, spalacit, catusele ale caror urme imi ramasesera imprimate in memoria dermului, lumina care batea prin geam si se aseza cuminte, statornica pe masa la care avea sa se desfasoare intalnirea: o masa lunga, care juca mai degraba rolul unei bariere care sa imi aduca aminte constant ca lumea dincolo de ea nu imi este deschisa, nu imi apartine. Uneori ma intreb daca are rost sa mi-o doresc. Am visat-o zeci de ani, mi-am imaginat-o ceasuri intregi si acum, cand am facut un pas spre ea, ma cuprinde teama. Este un teren necunoscut: nu mai e tarana in care ma jucam cand eram la casa tatalui meu, nici apa cu care stropeam fetele din cartier, nici aerul in care risipeam rotocoale de fum de tigara la 16 ani…nici macar praful care a fost martor la blestemul care m-a impins in spatele portii de fier de unde aveam sa nu mai ies niciodata.

Acum aveam sa o vad pentru prima data. Mi se va infatisa intr-un decor demult uitat. Nu stiu cum voi reactiona. Oare de ce am tinut mortis sa imi curat unghiile cu atata meticulozitate?

Nu am mai vazut-o niciodata. Dar pentru mine asta nu e mare lucru. Tot ce e dupa gratii e nou: soarele, arborii, strazile, magazinele, femeile, copiii, casele. Iar pe ea o astept acum ca pe o intruchipare a tot ceea ce nu am putut cuprinde cu bratele si cu mintea in conditia mea mizera de prizonier. Incerc sa imi amintesc cum miroase un parfum. Dar narile nu imi culeg decat amintiri de aburi de mancare de la cantina inchisorii. Amintiri…nu mi-am mai asezat tava de mancare alaturi de cea a unui alt camarad de peste cinci ani… Nici nu mai inteleg bine notiunea de mancare. Ca atunci cand in copilarie ma incapatanam sa rostesc papagaliceste un cuvant pana cand se transforma intr-o debandada de litere fara sens. “Cofetarie. Cofetarie. Cofetarie. Cofetarie.” Acum am acelasi sentiment fata de mancare. Dar de data asta nu mai rostesc, ci consum, masinal, aproape mereu aceeasi, un soi de materie care ma tine in viata. De zeci de ani mereu aceeasi, pana am ajuns sa nu mai inteleg nimic din ea.

Nu mai am rabdare. In acelasi timp nu-mi gasesc locul si as vrea sa intarzie cat mai mult cu putinta. Sa mi-o pot crea si prabusi in minte de mii de ori, de oricate ori e nevoie ca sa nu-mi mai fie noua cand o vad sis a nu-mi mai citeasca in gesturi emotia. Stiu ca nu mai are mult pana sa intre. Deja simt in nari un miros straniu, dar delicat. Imi vine sa rad, da, sa rad de mine. Cum naiba pot spune despre ceva ca este delicat? Eu, care nici nu stiu ce inseamna asta. N-am idee daca este delicat sau nu, insa mie-mi pare ca intra bine in “pielea” cuvantului.

Inca doua batai de inima si va fi aici.

Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

Weapons of choice

Every time I become hurt, there’s this blade inside my mind that cuts through everything in its way. So shiny, so smooth, so silent! So comforting, knowing that I have it and can use it over and over again, to release my soul from any claws thrown my way.   How do you think it is, dancing your pain away, rising still half asleep, pushed back up on your feet, by a power that is never dormant? Today I picked my sword up again. I wish I hadn’t…I wish it were peace…but I felt a wound bleeding from my chest. And it woke me up, lift me up savagely and I reached for my weapon. It felt like I’ve never really let it out of my hand; my fingers curled around the old handle and memories started flooding the back of my eyes. I was so good at handling the sword. Still am.  So I lift it up above my head and started cutting the strings. I do it better when I’m getting a rhythm. So I called for a rhythm. My hands started moving methodically. My body entered a musical state. I w...
1 comment
Read more

Four years and many dolls later

2 015 has started in complete denial for me. After over a year and a half of heartbreak, some stress that came with that and some guts that came out of nowhere and ripped some bandages covering a lot of bad bad things, I had decided it was time to practice being single. But not in a wallowing in self pity feeling sorry for myself kind of way, nor in a “men are terrible, I should only rely on pets” kind, either. Just being single and bei ng curious about every single experience, from having the morning coffee by myself, to fully functioning professionally and socially. Not that I had not been single before, but very rarely was I not “on the market”. So, half of 2014 I had been single and since December of that year, I had decided I actually was going to give this solo thing a try. It lasted four full months. It doesn’t look much in writing, either! Well, here is what happened! Armed with the will to practice curiosity and patience, I have started planning, for 2015, all those th...
Post a Comment
Read more

Lectie de la bunicul meu

Cand ma inscrisese mama la gradinita, nu aveam mai mult de trei ani. Imi aduc aminte ca ma speria gramada aia ce copii guralivi si energici. Eu eram “puiul bunicii”, o femeie trecuta de cincizeci de ani, obisnuita sa respecte regulile sociale si sa le incalce flagrant pe cele familiale, strecurandu-mi prajituri intre mese si luandu-ma la ea ca sa scap de somnul de dupa-amiaza. Eu eram ursuletul ei de plus, iar viata mea toata se invartea in jurul ei. Ea ma ducea la gradinita, intr-un autobuz cu nazuri, care scartaia si se poticnea la fiecare intorsatura de roata. Ba odata, mi-am spart buza in bara de care ma tineam cu atata inversunare, ca sa nu fiu aruncata din scaun. Tot ea, bunica, ma lua de la gradinita, zambitoare ca de obicei. Si punctuala. Foarte important, asa, pentru “gradinitzari” care, odata ce incepe sa se goleasca clasa, incep a avea previziuni apocaliptice despre cum au fost abandonati de parinti. Dar parintii ajung mereu, asa ca visul lor cel mai urat se fasaie ca u...
1 comment
Read more