Skip to main content

Condamnatul



Stateam pe scaunul de plastic pe care as fi stat de mii de ori pana acum in ultimii cinci ani, daca as fi avut drept la vizite. Dar in lumea mea “vizitele nu sunt un drept, ci un privilegiu”. Mi-era totul nou: linoleumul de pe jos de un albastru deschis, spalacit, catusele ale caror urme imi ramasesera imprimate in memoria dermului, lumina care batea prin geam si se aseza cuminte, statornica pe masa la care avea sa se desfasoare intalnirea: o masa lunga, care juca mai degraba rolul unei bariere care sa imi aduca aminte constant ca lumea dincolo de ea nu imi este deschisa, nu imi apartine. Uneori ma intreb daca are rost sa mi-o doresc. Am visat-o zeci de ani, mi-am imaginat-o ceasuri intregi si acum, cand am facut un pas spre ea, ma cuprinde teama. Este un teren necunoscut: nu mai e tarana in care ma jucam cand eram la casa tatalui meu, nici apa cu care stropeam fetele din cartier, nici aerul in care risipeam rotocoale de fum de tigara la 16 ani…nici macar praful care a fost martor la blestemul care m-a impins in spatele portii de fier de unde aveam sa nu mai ies niciodata.

Acum aveam sa o vad pentru prima data. Mi se va infatisa intr-un decor demult uitat. Nu stiu cum voi reactiona. Oare de ce am tinut mortis sa imi curat unghiile cu atata meticulozitate?

Nu am mai vazut-o niciodata. Dar pentru mine asta nu e mare lucru. Tot ce e dupa gratii e nou: soarele, arborii, strazile, magazinele, femeile, copiii, casele. Iar pe ea o astept acum ca pe o intruchipare a tot ceea ce nu am putut cuprinde cu bratele si cu mintea in conditia mea mizera de prizonier. Incerc sa imi amintesc cum miroase un parfum. Dar narile nu imi culeg decat amintiri de aburi de mancare de la cantina inchisorii. Amintiri…nu mi-am mai asezat tava de mancare alaturi de cea a unui alt camarad de peste cinci ani… Nici nu mai inteleg bine notiunea de mancare. Ca atunci cand in copilarie ma incapatanam sa rostesc papagaliceste un cuvant pana cand se transforma intr-o debandada de litere fara sens. “Cofetarie. Cofetarie. Cofetarie. Cofetarie.” Acum am acelasi sentiment fata de mancare. Dar de data asta nu mai rostesc, ci consum, masinal, aproape mereu aceeasi, un soi de materie care ma tine in viata. De zeci de ani mereu aceeasi, pana am ajuns sa nu mai inteleg nimic din ea.

Nu mai am rabdare. In acelasi timp nu-mi gasesc locul si as vrea sa intarzie cat mai mult cu putinta. Sa mi-o pot crea si prabusi in minte de mii de ori, de oricate ori e nevoie ca sa nu-mi mai fie noua cand o vad sis a nu-mi mai citeasca in gesturi emotia. Stiu ca nu mai are mult pana sa intre. Deja simt in nari un miros straniu, dar delicat. Imi vine sa rad, da, sa rad de mine. Cum naiba pot spune despre ceva ca este delicat? Eu, care nici nu stiu ce inseamna asta. N-am idee daca este delicat sau nu, insa mie-mi pare ca intra bine in “pielea” cuvantului.

Inca doua batai de inima si va fi aici.

Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

Weapons of choice

Every time I become hurt, there’s this blade inside my mind that cuts through everything in its way. So shiny, so smooth, so silent! So comforting, knowing that I have it and can use it over and over again, to release my soul from any claws thrown my way.   How do you think it is, dancing your pain away, rising still half asleep, pushed back up on your feet, by a power that is never dormant? Today I picked my sword up again. I wish I hadn’t…I wish it were peace…but I felt a wound bleeding from my chest. And it woke me up, lift me up savagely and I reached for my weapon. It felt like I’ve never really let it out of my hand; my fingers curled around the old handle and memories started flooding the back of my eyes. I was so good at handling the sword. Still am.  So I lift it up above my head and started cutting the strings. I do it better when I’m getting a rhythm. So I called for a rhythm. My hands started moving methodically. My body entered a musical state. I w...
1 comment
Read more

Four years and many dolls later

2 015 has started in complete denial for me. After over a year and a half of heartbreak, some stress that came with that and some guts that came out of nowhere and ripped some bandages covering a lot of bad bad things, I had decided it was time to practice being single. But not in a wallowing in self pity feeling sorry for myself kind of way, nor in a “men are terrible, I should only rely on pets” kind, either. Just being single and bei ng curious about every single experience, from having the morning coffee by myself, to fully functioning professionally and socially. Not that I had not been single before, but very rarely was I not “on the market”. So, half of 2014 I had been single and since December of that year, I had decided I actually was going to give this solo thing a try. It lasted four full months. It doesn’t look much in writing, either! Well, here is what happened! Armed with the will to practice curiosity and patience, I have started planning, for 2015, all those th...
Post a Comment
Read more

Adevarul

For English version, please scroll down. Obisnuiam sa spun ca daca ar fi sa aleg intre a trai in adevar sau a trai in fericire, as alege adevarul. Nimic nu s-a schimbat. L-am cautat cu atata indarjire, incat acum, la aproape 28 de ani, mi-e teama ca sunt foarte aproape de a-l vedea in toata fragezimea lui, plesnindu-ma peste ochi cu vigoarea si sanatatea lui, indepartand cojile miturilor care mi-au tinut de cald atat vreme. Stau in fata unui boboc care inca nu s-a deschis, dar care, tachinandu-ma, face loc irisului meu curios in incaperile lui interioare, lasandu-ma la savurez cate o clipa a ceea ce mi se va infatisa in curand. Nu stiu cand a inceput calatoria mea. A fost cand am rupt legaturile dintr-o relatie abuziva in care mi-am consumat mai multe resurse emotionale decat credeam ca am? A fost cand am imbratisat cu devotament ideea tatalui meu cum ca nu exista nimic dupa moarte si m-am trezit intr-un paradox care tipa dupa explicatii? A fost cand mi-am dat seama ca mi-e frica de mo...
2 comments
Read more