a cat's thoughts

Asaaa….dupa o alta zi tracasanta de serviciu si de vacuum ( da, merg la beauty salon, doar ma pregatesc sa-mi cunosc alesul; nu vreau sa-l intampine si extremitatile mele cu aspect de coaja de portocala) am revenit in lumea virtuala unde un accident binevenit de instalatie subterana a scos la suprafata barbati cata frunza cata iarba. Sincer, incep sa cred ca ideea asta, cum ca ar fi mai putini decat noi, femeile, e o conspiratie care sa ne faca sa acceptam poligamia…hmmm… In seara asta se-ncarca greu site-ul. S-o mai fi aglomerat intre timp! Ooo, nu, nu se poate sa te cheme Toyomak i si sa fii luat in serios de o romanca. Asta n-o sa se-ntample niciodata. Nu ne-am potrivi la…semantica. Am gasit unul frumusel ca o papusa kokeshi. Dar mie, sincer, imi pare minor….cat? 25??!!! Poate de dinti de lapte! Hei, am gasit o poza cu 5 tipi. Astia vin la pachet? Sau macar e pe alese? Oficial, sunt speriata de dantura japonezilor! De ce tin tot timpul maxilarele inclestate cand zambesc, de parca le

Ceea ce veti gasi in articolele din aceasta serie se refera la un personaj pe care l-am creat in ideea unei parodii. Enjoy your reading! Si intru eu pe hi5.com In lumea mea si a prietenilor mei, dupa cum spune chiar titlul site-ului. In lumea mea n-am gasit un barbat cu care sa vreau sa fac casa. Poate in lumea prietenilor mei. Vorba-aceea, e bine sa iti gasesti pe cineva “de incredere”. Primul pas ca sa-mi gasesc alesul a fost sa dau un “search”. Sigur, pentru ca sunt o fata care tine la detalii, am ales “advanced search” :))) Booon, sa-i dam bataie! Varsta. Am verificat, minorii n-au ce sa caute. Mi-a placut cel mai mult optiunea “just look around”. Sa ma uit dupa ce? Pai sa-mi fac prieteni sau sa imi dau intalniri, nu? Altfel de ce mi-as face cont? Oricum, da bine sa pui “just look around”. E ca in magazinele in care intri, te zgaiesti la produse si apoi nu cumperi nimic. “Doriti ceva?” se aude vocea deja sacaita a vanzatoarei. “Nu, doar ma uit.” (Nu prea am alta treaba astazi, asa

Scriu in special pentru oamenii care cred ca viata este impartita in experiente bune si rele. Cunoastem oameni care si-au pierdut soti, case, bani, o mana, un picior, vederea. Cel mai grav este atunci cand isi pierd increderea si nu mai gasesti in ochii lor licarirea aceea care iti certifica vitalitatea lor. Devin opaci, inchistati, ca o carapace de os parasita. Intotdeauna am spus ca tot ceea ce ni se petrece rau in viata este din cauza noastra. Nu trebuie simtit ca o vina sau recunoscut ca un repros. Ideea de baza aici este aceea a cauzei si efectului. Iar cauza suntem noi. Intotdeauna. Lucrurile nu ne reveleaza adevarata lor ordine decat rareori. Si suntem oameni. Si gresim. Si ordinea lucrurilor se schimba in defavoarea noastra. In acest punct putem deveni ori foarte ofensivi, ori ne putem transforma in falsi martiri, lamentandu-ne despre cat de grea este viata noastra si cat de chinuiti ne ducem zilele. In realitate trebuie sa intelegem cateva aspecte. Situatia in care ne aflam

Mi-a sunat intotdeauna urat … “dreptul” la fericire. Ca si cum cineva ne nedreptateste luandu-ne posibilitatea de a ne bucura de ceea ce ne inconjoara si ne umple. Dreptul la fericire este, in sine, urat. Pentru ca presupune obligatia celorlalti de a ne face fericiti. Si apare cel mai des in discutiile aprinse din familie in care fiecare da verdictul vinovatiei celuilalt pentru propriile mizerii sufletesti. “Am dreptul sa fiu fericit!” striga unul triumfator, dar este un triumf penibil si angoasat. Nimeni nu are dreptul sa fie fericit! Nimeni nu isi poate impune propria fericire in detrimentul celorlalti, crezand in legitimitatea actului sau. Fericirea nu se judeca intr-un proces la tribunal si nu se masoara raportat la o singura persoana. Pentru ca nu putem fi fericiti de unii singuri. Fericirea este molipsitoare, ca si cascatul. Cand o traim, o imprastiem in jurul nostru ca pe grauntele aurii de polen, care, in zborul lor, traverseaza suflete fara vreun permis de trecere necesar. Nim

Nu am intalnit pe nimeni pana acum care sa spuna ca ritualul hara kiri ar fi altceva decat o sinucidere. Si recunosc, pana sa citesc Hagakure, Samuraiul si Maestrul de ceai , am considerat la fel. Ba mi s-au parut chiar fara inima acei soldati pusi in slujba imparatului, care taiau capete ca si cum ar fi fost la cules de stiuleti de porumb. Nu am gasit alta explicatie pentru cruzimea lor decat genele, spalarea creierului pe parcursul a generatii si generatii si, desigur, nebunie. Pana am inteles... Am inteles ca ei stiau ca lumea nu este doar aici si acum , ci este eterna . Am inteles ca pretul cel mai mare il aveau ideile , nu lucrurile. Si devotamentul lor pentru o idee era mai departe de propria existenta. Am inteles ca onoarea lor avea la baza existenta pura si adevarul absolut, ideea cea mai puternica pe care o slujeau. Si in sfarsit, am inteles ca spintecarea unui corp ce i-ar fi tinut captivi in minciuna si remuscari, le era atat de naturala si de plina de sens, incat nu ar fi