Cand i-am deschis usa ca sa plece, mi-a agatat sufletul. O durere atroce m-a facut sa ma agat zdravan de clanta. Cu cat se indeparta de usa inchisa in spatele lui, cu atat simteam ca-mi smulge din piept toata viata. Plecase cu sufletul meu in pumni si eu nu mai eram a mea. Nu reuseam sa ma adun, sa ma constientizez, eram rasfirata si nu stiam de unde pana unde durez si unde ma sfarsesc. Ma dezintegram, fara rostul de a mai fi. Acum era deja plecat departe. Iar pe mine ma lasase sa mor, sprijinita de usa. Nici macar nu ma culcase. Am ramas asa trei zile. Noptile veneau si plecau peste un corp inert, pierdut si abandonat. Mintea se pierduse si ea, prin cotloanele intortocheate ale creierului. Era greu si sa respir. Dupa doua zile in care nu mancasem nimic, ma simteam ca o stafie. Nu stiam daca mai sunt sau nu. Eram atat de mica pe dinafara si atat de sinistru de mare pe dinauntru. Spatiul interior mi se parea atat de vast pentru ca nu mai era “mobilat” cu nimic. Fusesera, candva, acolo n