Acest articol este o poveste imaginata, fara sa faca referire la un personaj anume. Postez acest mesaj deoarece unii dintre dumneavoastra ( se pare ca destul de multi ), s-au regasit in acest portret. Faptul nu poate decat sa ma bucure, pentru ca astfel si-a implinit menirea. Va rog sa tineti cont de faptul personajele sunt fictive. Va multumesc si lectura placuta.!
Ma apropiam de apogeul carierei mele. Eram un medic respectat si aveam propria mea afacere. Nici ca visam vreodata sa ajung o figura sociala atat de respectata si de indragita. M-am nascut intr-o familie saraca, iar drumul meu pana la desavarsirea profesionala a fost greu, ca al oricarui om care trebuie sa parcurga in decursul vietii toti pasii de la zero spre varful ametitor al gloriei. Mi-am sacrificat timpul pentru amoruri in salile spitalelor, urmandu-mi dorinta cea mai profunda: aceea de a deveni cel mai bun. Acum, multi spun ca am devenit cel mai bun. Eu simt ca inca mai pot creste.
Cum spuneam, pana acum un timp, eram stapan pe propria mea afacere si pe propria-mi viata, ordonata, asa cum mi-am construit-o. Apoi a aparut ea. O amestecatura bizara de circumstante mi-a scos-o in cale. Parca a aparut inadins ca sa-mi clatine tot ce cladisem pana atunci. O copila pe care n-am indraznit s-o privesc decat de la distanta, dar care mi-a urmarit acceptarea cu o indarjire care ma speria. M-am indragostit ca un pusti fara minte, ca si cum n-ar fi trecut peste mine patru decade. Cumva, mi-am pierdut echilibrul si mi-am permis, mai mult inconstient si hipnotizat de mrejele ei, sa plutesc intr-un spatiu pe care nu-l cunoscusem decat foarte rar. E un spatiu guvernat de emotii si de vise, dorinte ireale, un spatiu in care mintea ta este adormita si intri pe pilot automat. Pentru mine, dragostea e ca un drog. Ma face sa-mi pierd cerebralitatea, simtul varstei si a ceea ce se cade. Ma sperie pentru ca nu o pot controla. Dar de data aceasta n-am avut de ales. M-am pierdut fara voia mea in zambetul ei strengar, in ochii ei, in parfumul buclelor ei angelice. Era, pentru mine, un cadou pe care l-am primit intarziat. Si aveam sa ma bucur de el.
Intr-o zi, insa, totul s-a prabusit. Mi-am dat seama ca respiram zilnic aerul unei minciuni, iar eu, marele medic, cu o reputatie de maestru al precautiei, am cazut intr-o capcana. Ea nu era cadoul meu, ci condamnarea mea. Mi-am cladit-o in mintea mea nevolnica o mare comoara pura, descoperita din greseala, din noroc. Dar vai, m-am inselat. O mare durere m-a cuprins si deznadejdea mi s-a cuibarit in suflet. Ea, femeia cu care as fi construit lumea de la capat, nu era atat de pura cum o credeam. Minciunile imi suierau pe la pavilioanele urechilor ca serpii gata sa plesneasca din coada.
Din acel moment i-am dat orice si-a dorit. Dar am incetat sa o iubesc. M-am inchis si am plans in mine, caci numai ale mele erau durerea si dezamagirea.
Da-o naibii de proasta, bine ca s-a dus.
ReplyDeleteSi tu, medic si asa sensibil? Esti cam romantic pentru vremurile astea.
Vino-ti in fire si bucura-te de viata!
Nu vrei sa te vindec eu, ca inteleg ca suntem de aceeasi varsta?... Si arat si bine rau, sunt si desteapta si cu toate analizele updatate! Ca sa nu mai spun ca de cand ma stiu mi-au placut medicii....
Draga Anonima, eu pun o vorba buna pentru tine :))
ReplyDelete