Cand ma inscrisese mama la gradinita, nu aveam mai mult de
trei ani. Imi aduc aminte ca ma speria gramada aia ce copii guralivi si
energici. Eu eram “puiul bunicii”, o femeie trecuta de cincizeci de ani,
obisnuita sa respecte regulile sociale si sa le incalce flagrant pe cele
familiale, strecurandu-mi prajituri intre mese si luandu-ma la ea ca sa scap de
somnul de dupa-amiaza. Eu eram ursuletul ei de plus, iar viata mea toata se
invartea in jurul ei. Ea ma ducea la gradinita, intr-un autobuz cu nazuri, care
scartaia si se poticnea la fiecare intorsatura de roata. Ba odata, mi-am spart
buza in bara de care ma tineam cu atata inversunare, ca sa nu fiu aruncata din
scaun. Tot ea, bunica, ma lua de la gradinita, zambitoare ca de obicei. Si
punctuala. Foarte important, asa, pentru “gradinitzari” care, odata ce incepe
sa se goleasca clasa, incep a avea previziuni apocaliptice despre cum au fost
abandonati de parinti. Dar parintii ajung mereu, asa ca visul lor cel mai urat
se fasaie ca un balon intepat si tzancii, uitand pedata spaima prin care au
trecut, incep sa povesteasca de zor ce au mancat “azi la pranz”.
Cum spuneam, eu si bunica aveam o legatura speciala. Daca
n-as fi stiut mai bine, as fi spus ca ne-am nascut impreuna. Poate tocmai de
aceea imi era foarte greu sa ii dau drumul la mana dimineata, cand ma lasa in
clasa. Plangeam, nu vroiam sa mananc, nu vroiam sa ma joc. Vroiam doar sa se
intoarca bunica. Si cu toate ca stiam ca “buni trebuie sa mearga la serviciu”,
mintea mea necoapta, treaza in lume de numai trei ani, credea ca daca bunicii i
se va face mila la lacrimile mele, va anunta la birou ca nu poate sa mai vina
si va sta cu mine la gradinita, sa ne jucam impreuna cu papusile, cuburile si
piesele de constructii. Asta, va imaginati, nu s-a intamplat niciodata. Dar eu
nu ma dadeam batuta. In fiecare zi, cand venea momentul despartirii, ma agatam
strans de maneca ei, de geanta ei, ba daca as fi avut mai multe maini le-as fi
considerat o binecuvantare, pentru ca le-as fi folosit pe toate!
Intr-una din zile, in timpul unei excursii “mana de mana”
prin oras, ajunsesem la “serviciul lu’ buni”, un combinat a carui poarta as fi
recunoscut-o si-n vis. Greseala majora a educatoarei a fost ca, din gingasia
inimii ei, sa imi faca un “cadou” si s-o cheme pe buni la poarta. Atat mi-a
trebuit! M-am agatat de zabrelele portii de fier ca un mic macac nervos si-am
inceput sa bocesc de l-as fi speriat si pe Noe dupa potop, cum ca eu “vreau la
buni”.
Dar buni trebuia sa se intoarca la birou. Asa ca,
vrand-nevrand, m-am dezlipit de gard, cu bocind si pufaind de-ti era mai mare
mila! Mergeam si plangeam. La un moment dat am simtit un deget batandu-mi pe
umar. Era bunicul! Ce surpriza! Bunicul nu iesea pe strada in timpul
serviciului, deci asta chiar era o coincidenta mare! Nu-mi aduc aminte ce mi-a
spus, ce m-a intrebat, ce i-am raspuns. Dar stiu ca m-a luat de mana si a fost
destul cat sa imi linisteasca haosul si indarjirea cu care vroiam sa schimb
lucrurile dupa bunul meu plac. Pur si simplu, abandonasem propriile mele planuri
si dorinte in favoarea ordinii universale. Dintr-odata, era in regula ca bunica
lucra iar eu nu puteam fi langa ea, ca eram in randul unor copii de varsta mea
care mergeau aliniati, doi cate doi, pe strada, intr-o excursie citadina, ba
era in regula si faptul ca trebuia sa imi iau la revedere de la bunicul si sa
imi vad mai departe de programul meu.
Au trecut aproape trei decenii de atunci. Cati ani! Cate
dorinte realizate, cate altele uitate! Cata vreme sa m-ambitionez sa cuceresc
lucruri de necucerit, sa esuez si sa o iau de la capat, sa accept ca unele
lucruri nu trebuie cucerite si ca asta este in regula. Mana bunicului meu,
aparuta ca prin minune in mijlocul unei zile de lucru, in timpul unei excursii
prin oras, m-a invatat una dintre cele mai statornice lectii: cateodata este
nevoie sa dai drumul, ca sa te bucuri sa observi ca poti sta pe propriile
picioare.
Multumim pentru articol!
ReplyDelete