... Am vrut sa plec, sa-l stiu departe, suficient de departe cat sa nu ma ajunga nici gandul de el. Cand am hotarat sa ma rup de el, sa-l imping sa plece, stiam ca am sa-l port in mine o vreme dupa aceea. Nu ma asteptam sa ma arda plamanii cand respir si sa imi doresc sa omor o parte din mine. Nu mai stiam pe nimeni care sa fi murit. Nu mai tinusem niciodata doliu. Si acum purtam cu mine peste tot un mort pe care nimeni nu il vedea, nimeni nu il jelea. Numai eu. Nu e de mirare ca ajunsesem confuza: cine a murit, de fapt? Apoi, timpul a invatat sa treaca. Eu m-am lasat invatata sa stau locului si sa-l las sa treaca. M-am gandit mereu la el, uneori cu furie, alteori cu mirare ca am fost capabila de atata supunere. Niciodata cu dor. Pentru ca mi-era frica sa imi fie dor. Apoi am uitat cum e sa am sentimentul de el. Si am uitat cum ar putea fi sa-mi fie dor. Mi-am recapatat plictisitoarea libertate. Au trecut patru ani. Am povestit despre el ca despre marea mea trag