duminică, 27 iulie 2014

Am vrut sa uit ca impart orasul cu el...



... Am vrut sa plec, sa-l stiu departe, suficient de departe cat sa nu ma ajunga nici gandul de el.  Cand am hotarat sa ma rup de el, sa-l imping sa plece, stiam ca am sa-l port in mine o vreme dupa aceea. Nu ma asteptam sa ma arda plamanii cand respir si sa imi doresc sa omor o parte din mine. Nu mai stiam pe nimeni care sa fi murit. Nu mai tinusem niciodata doliu. Si acum purtam cu mine peste tot un mort pe care nimeni nu il vedea, nimeni nu il jelea. Numai eu. Nu e de mirare ca ajunsesem confuza: cine a murit, de fapt?

Apoi, timpul a invatat sa treaca. Eu m-am lasat invatata sa stau locului si sa-l las sa treaca. M-am gandit mereu la el, uneori cu furie, alteori cu mirare ca am fost capabila de atata supunere.  Niciodata cu dor. Pentru ca mi-era frica sa imi fie dor. Apoi am uitat cum e sa am sentimentul de el. Si am uitat cum ar putea fi sa-mi fie dor. Mi-am recapatat plictisitoarea libertate.

Au trecut patru ani. Am povestit despre el ca despre marea mea tragedie amoroasa. Undeva, ascuns foarte dibace in mintea mea, rodea ideea ca niciodata nu voi mai iubi un alt barbat cu atata determinare.

Acum, stau ca lovita de traznet! Crestetul capului parca mi se casca, facand loc unei tornade furioase de amintiri si predictii. Atat de ametitoare incat piciorul drept mi s-a dezlipit din inertie de cel stang si s-a infipt zdravan in podea. Miliarde de fiori mi se descarca de-a lungul coloanei, de parca mi s-ar desprinde copcile unei rani vechi, dezvelindu-mi carnea.

Stiam ce va urma, acum, ca el statea in fata mea. Aveam sa stau pironita, fara scapare, urmarind cum un val de spaima necontrolata ma va lovi cu toata puterea din spate. Buzele imi vor amorti si ochii vor ridica o perdea de ceata, probabil ca sa opreasca o posibila furtuna de lacrimi. Voi prinde curajul sa ii spun “Buna”, eliberand o ploaie de chingi care, despletite, mi se vor infasura in jurul pieptului si vor strange pana voi ramane fara suflare. Fiecare clipire a lui va fi o mana de tarana aruncata neglijent peste bataile disperate ale inimii mele. Daca nu voi avea un atac de panica, voi lesina.

As vrea sa devin nimic, sa ma evapor, sa fiu doar o halucinatie! Nalucile nu pot simti frica. As vrea sa devin aer! In orice moment ma va secera taisul lucios si rece al panicii.

Se apropie de mine iar pantoful meu ramane pe loc… Cum de nu se retrage?... Ce intrebare lipsita de sens mi-a perturbat frica… “Saruta-l!” “Ce?” “Saruta-l!” “De ce?” “Sa vezi daca exista vreo sansa sa se intoarca la tine!” Pantoful meu a inceput sa se miste incet. Intai, glezna a avut o zvacnire, apoi a tras dupa ea, cu grija, piciorul. Mintea-mi creeaza deja imaginea unui viitor in care el ma tine de mana in timp ce traversam o strada oarecare. E confortul pe care mi-l imaginasem, apogeul cuminteniei iubirii noastre… Cum de inima mea nu se gaseste nicaieri pe strada asta? Nici la el in buzunar, nici la mine. Am cautat-o sub zebra, pe rotile masinilor care treceau, in mintea pietonilor si soferilor, in jurul norilor, in soare. Degeaba o caut, stiu deja ca nu e aici.

S-a auzit un zgomot placut, de cauciuc lipindu-se de granit. Pantoful meu isi gasise locul. Imi aliniase gleznele. Iar eu stateam inca in picioare, intelegand ca astept un val de spaima ce nu avea sa mai vina.

El mi-a raspuns la salut, iar eu m-am trezind zambind calm. “Nu vreau sa aflu daca mai exista o sansa”. Urmatoarele secunde m-au transformat in aer, lasand in locul siluetei nervoase de mai-nainte un parfum si cateva urme de pantofi.  Si mortul pe care il purtasem cu mine atata vreme. Paseam cu o usurinta uluitoare. Si ma minunam, zambind, cat de usor poate se poate misca un suflet pe care-l dezlegi de temeri.

A inceput sa ploua, iar in geanta probabil ca imi suna telefonul, dar pe cel care ma suna nu-l mai cunosc demult.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu