... Am vrut sa plec, sa-l stiu departe, suficient de
departe cat sa nu ma ajunga nici gandul de el.
Cand am hotarat sa ma rup de el, sa-l imping sa plece, stiam ca am sa-l
port in mine o vreme dupa aceea. Nu ma asteptam sa ma arda plamanii cand respir
si sa imi doresc sa omor o parte din mine. Nu mai stiam pe nimeni care sa fi
murit. Nu mai tinusem niciodata doliu. Si acum purtam cu mine peste tot un mort
pe care nimeni nu il vedea, nimeni nu il jelea. Numai eu. Nu e de mirare ca
ajunsesem confuza: cine a murit, de fapt?
Apoi, timpul
a invatat sa treaca. Eu m-am lasat invatata sa stau locului si sa-l las sa
treaca. M-am gandit mereu la el, uneori cu furie, alteori cu mirare ca am fost
capabila de atata supunere. Niciodata cu
dor. Pentru ca mi-era frica sa imi fie dor. Apoi am uitat cum e sa am
sentimentul de el. Si am uitat cum ar putea fi sa-mi fie dor. Mi-am recapatat
plictisitoarea libertate.
Au trecut
patru ani. Am povestit despre el ca despre marea mea tragedie amoroasa. Undeva,
ascuns foarte dibace in mintea mea, rodea ideea ca niciodata nu voi mai iubi un
alt barbat cu atata determinare.
Acum, stau
ca lovita de traznet! Crestetul capului parca mi se casca, facand loc unei
tornade furioase de amintiri si predictii. Atat de ametitoare incat piciorul
drept mi s-a dezlipit din inertie de cel stang si s-a infipt zdravan in podea. Miliarde
de fiori mi se descarca de-a lungul coloanei, de parca mi s-ar desprinde copcile
unei rani vechi, dezvelindu-mi carnea.
Stiam ce va
urma, acum, ca el statea in fata mea. Aveam sa stau pironita, fara scapare,
urmarind cum un val de spaima necontrolata ma va lovi cu toata puterea din
spate. Buzele imi vor amorti si ochii vor ridica o perdea de ceata, probabil ca
sa opreasca o posibila furtuna de lacrimi. Voi prinde curajul sa ii spun “Buna”,
eliberand o ploaie de chingi care, despletite, mi se vor infasura in jurul
pieptului si vor strange pana voi ramane fara suflare. Fiecare clipire a lui va
fi o mana de tarana aruncata neglijent peste bataile disperate ale inimii mele.
Daca nu voi avea un atac de panica, voi lesina.
As vrea sa
devin nimic, sa ma evapor, sa fiu doar o halucinatie! Nalucile nu pot simti
frica. As vrea sa devin aer! In orice moment ma va secera taisul lucios si rece
al panicii.
Se apropie
de mine iar pantoful meu ramane pe loc… Cum de nu se retrage?... Ce intrebare
lipsita de sens mi-a perturbat frica… “Saruta-l!” “Ce?” “Saruta-l!” “De ce?”
“Sa vezi daca exista vreo sansa sa se intoarca la tine!” Pantoful meu a inceput
sa se miste incet. Intai, glezna a avut o zvacnire, apoi a tras dupa ea, cu
grija, piciorul. Mintea-mi creeaza deja imaginea unui viitor in care el ma tine
de mana in timp ce traversam o strada oarecare. E confortul pe care mi-l
imaginasem, apogeul cuminteniei iubirii noastre… Cum de inima mea nu se gaseste
nicaieri pe strada asta? Nici la el in buzunar, nici la mine. Am cautat-o sub
zebra, pe rotile masinilor care treceau, in mintea pietonilor si soferilor, in
jurul norilor, in soare. Degeaba o caut, stiu deja ca nu e aici.
S-a auzit un
zgomot placut, de cauciuc lipindu-se de granit. Pantoful meu isi gasise locul.
Imi aliniase gleznele. Iar eu stateam inca in picioare, intelegand ca astept un
val de spaima ce nu avea sa mai vina.
El mi-a
raspuns la salut, iar eu m-am trezind zambind calm. “Nu vreau sa aflu daca mai
exista o sansa”. Urmatoarele secunde m-au transformat in aer, lasand in locul
siluetei nervoase de mai-nainte un parfum si cateva urme de pantofi. Si mortul pe care il purtasem cu mine atata
vreme. Paseam cu o usurinta uluitoare. Si ma minunam, zambind, cat de usor
poate se poate misca un suflet pe care-l dezlegi de temeri.
A inceput sa
ploua, iar in geanta probabil ca imi suna telefonul, dar pe cel care ma suna
nu-l mai cunosc demult.
Comments
Post a Comment