Despre iubiri care nu ar trebui sa existe...ea

Cand i-am deschis usa ca sa plece, mi-a agatat sufletul. O durere atroce m-a facut sa ma agat zdravan de clanta. Cu cat se indeparta de usa inchisa in spatele lui, cu atat simteam ca-mi smulge din piept toata viata. Plecase cu sufletul meu in pumni si eu nu mai eram a mea. Nu reuseam sa ma adun, sa ma constientizez, eram rasfirata si nu stiam de unde pana unde durez si unde ma sfarsesc. Ma dezintegram, fara rostul de a mai fi. Acum era deja plecat departe. Iar pe mine ma lasase sa mor, sprijinita de usa. Nici macar nu ma culcase.

Am ramas asa trei zile. Noptile veneau si plecau peste un corp inert, pierdut si abandonat. Mintea se pierduse si ea, prin cotloanele intortocheate ale creierului. Era greu si sa respir. Dupa doua zile in care nu mancasem nimic, ma simteam ca o stafie. Nu stiam daca mai sunt sau nu. Eram atat de mica pe dinafara si atat de sinistru de mare pe dinauntru. Spatiul interior mi se parea atat de vast pentru ca nu mai era “mobilat” cu nimic. Fusesera, candva, acolo niste vise, niste planuri, niste emotii. Acum nu mai auzeam decat ecoul lor, un ecou tanguitor si ascutit, care se spulbera in infinitatea golului ramas. Murisem. Si nu vroiam sa reinvii. O amorteala placuta pusese stapanire pe mine, si o indiferenta careia cu greu ai gasi motive sa i te opui.

Cand am inceput sa-mi revin, m-a coplesit o durere pe care nu o puteam stapani. Mi-era frica de mine si de micimea pasilor pana la granita cu nebunia. Nu stiam care ar fi fost ultimul pas. M-am vazut fortata sa invii si sa traiesc si am simtit-o ca pe o condamnare: sa impart aceeasi lume cu calaul meu. Ma simteam neputincioasa si insignifianta. Nu intelegeam cum de altii pot avea nevoie de mine, cand eu nu eram decat o carcasa goala. Am incercat sa ma arunc la gunoi de cateva ori.

Apoi, din durerea care ma incovoiase s-a nascut ura. O ura neagra si vie, ca o rana care inca galgaie dupa ce a trecut flacara peste ea. Am inceput sa-l urasc ca m-a parasit, ca m-a facut sa ma simt infima si dispnsabila, ca nu m-a iubit destul, ca m-a mintit, ca m-a inselat. Apoi l-am urat ca mi-a desconsiderat sentimentele si ca in virtutea gandurilor lui strambe mi-a atarnat in spate o vina pe care nu o port si m-a facut sa o cred, sa mi-o insusesc si sa-mi cer iertare pentru ea.

M-a facut sa sufar pentru propriile lui dezamagiri si sa port rani pe care nu le meritam. Inca il urasc. Pentru ca nu m-a iubit destul incat sa nu ma sfarame. Pentru ca n-a inteles ca m-am asezat de buna voie in palma lui, ca l-am iubit si l-am acceptat ca suveran peste simturile si creatiile sufletului meu.