Cineva...

N-am vazut-o cand a venit…Asa spun unii. Dar eu am vazut-o venind. Si am crezut ca sunt bine inarmata sa joc. A trecut prin mine si m-a spulberat. Am uitat ca am stat vreodata in picioare.  Au disparut sunetele, culorile, ideile. Lumea s-a amestecat  haotic si creierul meu nu mai avea materie cu care sa lucreze.

Am lovit pamantul la un moment dat. Cred. N-am respirat, n-am clipit. M-am pierdut intr-o stare de coma ce m-a dus departe, m-a ascuns de durerile pe care nu le-as fi putut suporta constient. Nu stiu cine m-a gasit, ce mi-a facut, cat timp. Ceva ma reasambla. Fara rost, ma gandeam eu in momentele rarefiate de constienta . Nu simteam de unde pana unde durez si unde ma sfarsesc.

Cand am deschis ochii, am vrut sa urlu. Nu mai eram ce stiam. Si nu mai aveam ca fiu niciodata. Dar nu aveam forta sa imi urlu furia. Am vrut sa mor, sa ma intorc ca noua. Cerul ma strivea cu prea multa lumina. Eu eram un rebut.

Intr-o zi am clipit. Ce natural! Nu trebuia sa reinvatz sa clipesc. M-am mirat cum ochii mei stiau sa faca asta, fara sa-i invat, fara sa gandesc asta. Inca ma chinuiam sa respir. In locul corpului meu simteam un gol. As fi vrut sa vad daca mai e acolo.

Era. Cineva inca imi imgrijea ranile. Rana. Eram toata o rana. Venea, imi schimba pansamentele, ma hranea, imi masura semnele vitale. Nu imi spunea niciodata nimic. Dar stiam ca atunci cand pleaca, nu pleaca detot. Eram sub observatie constanta. Asta ma linistea. Ca daca mor, cineva va sti…

Cineva…

Am stat intinsa atat de multa vreme…Ani…Cineva s-a mirat cand a vazut ca incep sa ridic capul, sa fiu atenta la ce se petrece in jurul meu. Cu timpul, m-am ridicat. Picioarele sunt pentru sustinere. Drepti. Am facut-o anevoie si am cazut de multe ori. Si m-am speriat. Am zacut mai multe zile, mai degraba din cauza fricii care imi paralizase vointa de a continua sa ma readun.

Cineva credea ca voi putea vana din nou. Nu mi-a spus. Dar eu il auzeam oricum.

Au mai trecut ani…Cineva a observat ca incep sa ma misc aproape natural si ca spatiul in care traisem aproape patru ani imi devenise insuficient.  Mi-a lasat usa deschisa.  M-am rotit de cateva ori incercuind spatiul , intorcandu-ma spre patul pe care-l stiam si pe care il percepusem ca parte din mine atata timp… Am pocnit din coada nervos de usa de doua ori. Cand am pasit in afara casei mele, am simtit o curiozitate subtila ca o transa, care imi tot dadea ghes sa mai fac un pas. Inca unul. Inca unul. Inca unul.

Cineva inca ma urmareste.

Am fost in libertate suficient cat sa vanez si sa aflu ca ma pot hrani singura. Cineva ma vegheaza de departe. De curand am fost ranita iar. O rana mica, ar spune cineva. Dar m-am speriat. Am retrait uluirea exploziei si groaza agoniei care a urmat. Am urlat. Am fugit. Am lovit in jur. M-am ascuns. Am crezut ca voi muri din nou. Pana cand am auzit pe cineva spunandu-mi calm: “ E o rana superficiala. O sa-si revina. E mai mult speriata decat ranita.” Desigur, cineva nu a folosit cuvinte. Dar eu l-am auzit.