Nu am intalnit pe nimeni pana acum care sa spuna ca ritualul hara kiri ar fi altceva decat o sinucidere. Si recunosc, pana sa citesc Hagakure, Samuraiul si Maestrul de ceai, am considerat la fel. Ba mi s-au parut chiar fara inima acei soldati pusi in slujba imparatului, care taiau capete ca si cum ar fi fost la cules de stiuleti de porumb. Nu am gasit alta explicatie pentru cruzimea lor decat genele, spalarea creierului pe parcursul a generatii si generatii si, desigur, nebunie.
Pana am inteles...
Am inteles ca ei stiau ca lumea nu este doar aici si acum, ci este eterna.
Am inteles ca pretul cel mai mare il aveau ideile, nu lucrurile. Si devotamentul lor pentru o idee era mai departe de propria existenta.
Am inteles ca onoarea lor avea la baza existenta pura si adevarul absolut, ideea cea mai puternica pe care o slujeau.
Si in sfarsit, am inteles ca spintecarea unui corp ce i-ar fi tinut captivi in minciuna si remuscari, le era atat de naturala si de plina de sens, incat nu ar fi ezitat sa-si arate sinceritatea interioara printr-un ritual dureros, dar care pana la urma ii calauzea spre eliberare si spre o noua existenta, in care sa slujeasca aceleasi valori.
Mi-e greu sa-i mai consider sinucigasi pe niste oameni a caror viata a depasit cercul stramt al egoului, slujind unei idei universale, pe care ei o numesc religie.
Nu cred ca ar fi cazul sa ne omoram acum pentru ideile noastre.
Oricum, nu am fi capabili sa o facem cu atata eleganta si noblete.
Comments
Post a Comment