In cautarea alesului...experiente pe hi5... episodul 2

Asaaa….dupa o alta zi tracasanta de serviciu si de vacuum ( da, merg la beauty salon, doar ma pregatesc sa-mi cunosc alesul; nu vreau sa-l intampine si extremitatile mele cu aspect de coaja de portocala) am revenit in lumea virtuala unde un accident binevenit de instalatie subterana a scos la suprafata barbati cata frunza cata iarba. Sincer, incep sa cred ca ideea asta, cum ca ar fi mai putini decat noi, femeile, e o conspiratie care sa ne faca sa acceptam poligamia…hmmm…

In seara asta se-ncarca greu site-ul. S-o mai fi aglomerat intre timp!

Ooo, nu, nu se poate sa te cheme Toyomaki si sa fii luat in serios de o romanca. Asta n-o sa se-ntample niciodata. Nu ne-am potrivi la…semantica.

Am gasit unul frumusel ca o papusa kokeshi. Dar mie, sincer, imi pare minor….cat? 25??!!! Poate de dinti de lapte!

Hei, am gasit o poza cu 5 tipi. Astia vin la pachet? Sau macar e pe alese?

Oficial, sunt speriata de dantura japonezilor! De ce tin tot timpul maxilarele inclestate cand zambesc, de parca le-ar fi teama sa nu scape vreo boaba de orez printre dinti? Stii ce, daca pana la urma imi gasesc marea iubire in Tokyo, sigur n-o sa mai am nevoie de capsator. As reusi in sfarsit sa aplic si eu regula aceea minunata - imbina utilul cu placutul.

Si surpriza mare!! Peste ce dau eu chiar si cand aleg Japonia? “pitziponc metrosexual...cea mai tare asta )))). De bine ce ziceam ca vreau ceva exotic, dau peste “Ady”. Romanii astia sunt mai ceva ca evreii: peste tot in lume si chiar unde nici cu gandul percutezi. Si ca orice manelist respectabil, Ady are bermude albe si adidasi Puma albi. Fara sosete pentru ca el nu transpira. El e un fel de Chuck Norris autohton.

Incepe sa dispara amuzamentul. Acum pe toti ii cheama la fel. Patratele – patratele. Unii mai multe, altii mai putine. Cred ca trebuie sa-mi apgradez tastatura, nu face fata pretentiilor ero…sentimentale.
Sau poate ar trebui sa-mi caut un american…See ya, cowboy! Yeee-haw!

Comments

Lectie de la bunicul meu

Cand ma inscrisese mama la gradinita, nu aveam mai mult de trei ani. Imi aduc aminte ca ma speria gramada aia ce copii guralivi si energici. Eu eram “puiul bunicii”, o femeie trecuta de cincizeci de ani, obisnuita sa respecte regulile sociale si sa le incalce flagrant pe cele familiale, strecurandu-mi prajituri intre mese si luandu-ma la ea ca sa scap de somnul de dupa-amiaza. Eu eram ursuletul ei de plus, iar viata mea toata se invartea in jurul ei. Ea ma ducea la gradinita, intr-un autobuz cu nazuri, care scartaia si se poticnea la fiecare intorsatura de roata. Ba odata, mi-am spart buza in bara de care ma tineam cu atata inversunare, ca sa nu fiu aruncata din scaun. Tot ea, bunica, ma lua de la gradinita, zambitoare ca de obicei. Si punctuala. Foarte important, asa, pentru “gradinitzari” care, odata ce incepe sa se goleasca clasa, incep a avea previziuni apocaliptice despre cum au fost abandonati de parinti. Dar parintii ajung mereu, asa ca visul lor cel mai urat se fasaie ca u

Four years and many dolls later

2 015 has started in complete denial for me. After over a year and a half of heartbreak, some stress that came with that and some guts that came out of nowhere and ripped some bandages covering a lot of bad bad things, I had decided it was time to practice being single. But not in a wallowing in self pity feeling sorry for myself kind of way, nor in a “men are terrible, I should only rely on pets” kind, either. Just being single and bei ng curious about every single experience, from having the morning coffee by myself, to fully functioning professionally and socially. Not that I had not been single before, but very rarely was I not “on the market”. So, half of 2014 I had been single and since December of that year, I had decided I actually was going to give this solo thing a try. It lasted four full months. It doesn’t look much in writing, either! Well, here is what happened! Armed with the will to practice curiosity and patience, I have started planning, for 2015, all those th

Cineva...

N-am vazut-o cand a venit…Asa spun unii. Dar eu am vazut-o venind. Si am crezut ca sunt bine inarmata sa joc. A trecut prin mine si m-a spulberat. Am uitat ca am stat vreodata in picioare. Au disparut sunetele, culorile, ideile. Lumea s-a amestecat haotic si creierul meu nu mai avea materie cu care sa lucreze. Am lovit pamantul la un moment dat. Cred. N-am respirat, n-am clipit. M-am pierdut intr-o stare de coma ce m-a dus departe, m-a ascuns de durerile pe care nu le-as fi putut suporta constient. Nu stiu cine m-a gasit, ce mi-a facut, cat timp. Ceva ma reasambla. Fara rost, ma gandeam eu in momentele rarefiate de constienta . Nu simteam de unde pana unde durez si unde ma sfarsesc. Cand am deschis ochii, am vrut sa urlu. Nu mai eram ce stiam. Si nu mai aveam ca fiu niciodata. Dar nu aveam forta sa imi urlu furia. Am vrut sa mor, sa ma intorc ca noua. Cerul ma strivea cu prea multa lumina. Eu eram un rebut. Intr-o zi am clipit. Ce natural! Nu trebuia sa reinvatz sa clipesc.

a cat's thoughts

Search This Blog