Skip to main content

Dansul frumusetii

Ma tot gandeam la o solutie prin care sa obtinem imaginea de sine pe care o dorim. Ma refer la aspect fizic. Cu totii vrem sa fim acceptati si mai mult, admirati, invidiati chiar, pentru ca suntem atractivi, plini de viata si foarte tineri.

Nu stiu cum este pentru voi, barbatii, dar femeile ar tine un post special pentru ideea de frumusete. Toate avem zilele noastre nu prea stralucite, in care ne simtim grase, urate, neingrijite si ne paleste o depresie si o lene care ne fac sa zacem in mijlocul patului in pijama. Ba daca mai avem si un mot prins neglijent care aluneca intr-o parte si in zona T isi face loc brav un cos...ei bine, asa arata o femeie care a capitulat.

Lumea spune ca nu exista retete. Eu ma incapatanez sa gasesc astfel de retete de stare de bine. Si cred ca am gasit una. Cu asta se duc kilogramele in plus, cosurile, unghiile casante si restul gramezii de probleme care ne fac pe noi, femeile, sa ne ascundem in haine care nu ni se potrivesc ( cui s-ar potrivi?!)

Secretul este ca atunci cand vrei sa ai mai putine kilograme sau sa arati mai bine, sa te simti ca si cum ai fi deja cum ti-ai dorit. Dar asta nu inseamna sa fabulezi si sa te gandesti ca deja ai 60 de centimetri in talie. Nu inseamna nici sa iti identifici calitatile, sa le pui in evidenta si sa camuflezi defectele. Ci sa gasesti ceva care sa te faca sa te simti uluitor, ametitor de atragatoare.

Danseaza! Singura. Alege orice tip de muzica. Ba, mai bine, nici nu alege. Este buna oricare. Apoi poarta ce vrei: pantofii cei mai buni, rochia cea mai sexy...sau nimic. Pentru ca esti singura, ai voie sa porti ce vrei. Si danseaza. Atunci, in mijlocul dansului, cand uiti complet de cum arati, esti constienta doar de ce vine din interior si ti se imprima in fiecare modulare a corpului. Atunci esti mai frumoasa ca niciodata!

Danseaza oricat si oricum. Si daca ai chef vreodata, lasa-i si pe altii sa te vada cat esti de frumoasa!

Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

Weapons of choice

Every time I become hurt, there’s this blade inside my mind that cuts through everything in its way. So shiny, so smooth, so silent! So comforting, knowing that I have it and can use it over and over again, to release my soul from any claws thrown my way.   How do you think it is, dancing your pain away, rising still half asleep, pushed back up on your feet, by a power that is never dormant? Today I picked my sword up again. I wish I hadn’t…I wish it were peace…but I felt a wound bleeding from my chest. And it woke me up, lift me up savagely and I reached for my weapon. It felt like I’ve never really let it out of my hand; my fingers curled around the old handle and memories started flooding the back of my eyes. I was so good at handling the sword. Still am.  So I lift it up above my head and started cutting the strings. I do it better when I’m getting a rhythm. So I called for a rhythm. My hands started moving methodically. My body entered a musical state. I w...
1 comment
Read more

Four years and many dolls later

2 015 has started in complete denial for me. After over a year and a half of heartbreak, some stress that came with that and some guts that came out of nowhere and ripped some bandages covering a lot of bad bad things, I had decided it was time to practice being single. But not in a wallowing in self pity feeling sorry for myself kind of way, nor in a “men are terrible, I should only rely on pets” kind, either. Just being single and bei ng curious about every single experience, from having the morning coffee by myself, to fully functioning professionally and socially. Not that I had not been single before, but very rarely was I not “on the market”. So, half of 2014 I had been single and since December of that year, I had decided I actually was going to give this solo thing a try. It lasted four full months. It doesn’t look much in writing, either! Well, here is what happened! Armed with the will to practice curiosity and patience, I have started planning, for 2015, all those th...
Post a Comment
Read more

Lectie de la bunicul meu

Cand ma inscrisese mama la gradinita, nu aveam mai mult de trei ani. Imi aduc aminte ca ma speria gramada aia ce copii guralivi si energici. Eu eram “puiul bunicii”, o femeie trecuta de cincizeci de ani, obisnuita sa respecte regulile sociale si sa le incalce flagrant pe cele familiale, strecurandu-mi prajituri intre mese si luandu-ma la ea ca sa scap de somnul de dupa-amiaza. Eu eram ursuletul ei de plus, iar viata mea toata se invartea in jurul ei. Ea ma ducea la gradinita, intr-un autobuz cu nazuri, care scartaia si se poticnea la fiecare intorsatura de roata. Ba odata, mi-am spart buza in bara de care ma tineam cu atata inversunare, ca sa nu fiu aruncata din scaun. Tot ea, bunica, ma lua de la gradinita, zambitoare ca de obicei. Si punctuala. Foarte important, asa, pentru “gradinitzari” care, odata ce incepe sa se goleasca clasa, incep a avea previziuni apocaliptice despre cum au fost abandonati de parinti. Dar parintii ajung mereu, asa ca visul lor cel mai urat se fasaie ca u...
1 comment
Read more