De fiecare data cand lovesc cu sabia in aer, varful ei face un arc de lumina. Si din inaltimile la care o ridica bratul meu pana la destinatia caderii ei libere oglindeste in lama rece intreg universul. In mai putin de o secunda, soarele este tras in adancurile terestre pe un tais de katana. Si fiecare lovitura il oglindeste din nou si din nou, reinviindu-l si reingropandu-l pana cand oboseala se lasa grea pe brate. Atunci, arhitectura musculara isi cauta din nou resursele din care a izvorat, pentru a desavarsi lucrarea.
Am vrut sa-l omor…in mintea mea. Ma plimbam pe strada, serioasa si grabita, ca de obicei, insa ritmul pasului meu alert nu era dat de vreo intarziere oarecare, ci de o dorinta pe cat de secreta pe atat de rusinoasa. Mi-a fost greu sa-mi recunosc placerea de a-l vedea mort. Insa mi-am spus ca in intimitatea gandurilor mele il pot ucide oricum si ori de cate ori vreau. Mi-am cladit apoi, cu privirea stralucitoare si concentrata, scena mortii perfecte. L-am pus pe un scaun, intr-o camera goala. L-am legat cu o funie groasa astfel incat sa nu poata opune vreo rezistenta. Si m-am plimbat in jurul lui, in sensul acelor de ceasornic, ore intregi. Cu pasi atenti si silentiosi. Nu l-am legat la ochi. Am vrut sa ma urmaseasca atent cu privirea, in toata splendoarea kimonoului meu de matase neagra. Nu l-am privit in ochi decat o data, spre sfarsit. Era derutat, obosit si stia ce m-a determinat sa-l rapesc si sa-l aduc acolo. Pana atunci mi-am fabricat mii de scenarii despre ce as putea sa-i spun. Toate se terminau cu mine tipand si gonindu-l. Acum, orice cuvant ar fi fost doar o traducere incompleta si cu siguranta gresita a ceea ce ne-am spus in acest ciudat ritual al uciderii.
M-am plimbat lent si mut. Cu fiecare pas i-am adaugat pe umeri din povara pe care am dus-o atatia ani, povara vinelor, asteptarilor mereu neimplinite, cosmarurilor, tipetelor in gol, a singuratatii innebunitoare. Imi deschidea rani peste care turna acid si in timp ce ma zvarcoleam pe jos de durere, el radea si imi spunea ca ocup prea mult spatiu. M-a sfartecat si m-a lasat sa mor. Nu s-a uitat inapoi, nu a-ntrebat de mine.
Acum era un biet prizonier. Ofta indelung si se uita in gol. Din cand in cand, o speranta razleata incoltea in mintea lui innegurata si incerca sa imi prinda privirea. Dar eu eram intr-un continua cursa intre atunci si acum, intre momentele mele de agonie din trecut, si ura care imi pulsa in vene in timp ce imi inclestam pumnul pe manerul sabiei de la brau. Singurul motiv pentru care l-as privit ar fi fost sa vad regretul si neputinta din ochii lui si sa imi iau adio. A sosit si acel moment. Am intalnit aceeasi privire blanda si inteleptului care mi-a facut loc sub aripa lui. Aceeasi privire seducatoare care m-a lasat neputincioasa fata de ceea ce avea sa urmeze. Privirea dojenitoare care mi-a rapit zambetul din inima. Privirea aspra care mi-a spus ca nu merit decat umilire si batjocura pentru ca sunt un rebut. Am ridicat sabia si am lovit. Taisul lucios a trecut prin carne, si oase cu usurinta. Capul s-a rostogolit pe podea cu un zgomot sec. S-a rotit de doua ori si a ramas inert. Corpul, ramas legat de scaun, nu mai prezenta acum niciun pericol. Pentru o clipa, am simtit cum miliarde de particule din corp imi alunecau spre talpi si se scurgeau in pamant, curatand din mine tot greul si lasandu-ma sa plutesc intr-o dulce adiere.
Apoi l-am reinviat. Timpul s-a scurs inapoi cu o repeziciune dureroasa, spre momentul in care, cu o rana deschisa ce urla a rosu, am atins prima data manerul sabiei.
Comments
Post a Comment