Descoperiri despre ei

Articolul de mai jos are o tenta feminista. Acesta nu oglindeste in totalitate opiniile autorului.

Barbatii sunt o adevarata comoara. Si, ca orice comoara, trebuie descoperita cu ceva efort. Nu va descurajati cand nu vedeti sclipirea nestemata a look-ului sau IQ-ului lor, ea exista, doar ca este mai adanc ingropata. Lasand gluma la o parte, ideea acestei postari este ca noi, femeile, sa ne luminam putin in ceea ce priveste Adam si urmasii sai. Iata ce am aflat eu:

Barbatii se indragostesc cu adevarat. Ati auzit vreodata de un barbat care sa spuna despre femeia care i-a cazut cu tronc " e plina de bani" ? Explicatia e simpla: niciodata nu este el cel care evalueaza averea ( nici macar pe-a lui ). De asta se ocupa doar femeile.

Barbatilor nu le plac "discutiile despre relatie". Mai bine-i epilezi pe picioare cu ceara fierbinte! Asta pentru ca, de cele mai multe ori, ei nici nu vor sa se simta ca si cum ar fi intr-o relatie. Vor sa fie vanatori, asa cum au fost decand lumea, nu sa stea legati de gard si doar sa adulmece prada. Sigur, situatia se schimba radical atunci cand un alt barbat incepe sa creada ca"relatia" nu ar exista.

Barbatii nu stiu sa spuna " nu". La drept vorbind, de-a lungul istoriei, n-au primit prea multe provocari in acest sens. Sa nu ne miram ca nu inteleg pe deplin acest termen. Tocmai lipsa familiarizarii cu "nu" ii aduce uneori in situatii disperate.

Barbatii cumpara numai lucruri serioase si necesare. Ce ar face o femeie cu 500 de euro? Probabil si-ar cumpara o poseta Gucci. Barbatul probabil si-ar cumpara scule de pescuit.

Cine mai stie si mai doreste sa impartaseasca din experienta cu cititorii, este binevenit!

Comments

Lectie de la bunicul meu

Cand ma inscrisese mama la gradinita, nu aveam mai mult de trei ani. Imi aduc aminte ca ma speria gramada aia ce copii guralivi si energici. Eu eram “puiul bunicii”, o femeie trecuta de cincizeci de ani, obisnuita sa respecte regulile sociale si sa le incalce flagrant pe cele familiale, strecurandu-mi prajituri intre mese si luandu-ma la ea ca sa scap de somnul de dupa-amiaza. Eu eram ursuletul ei de plus, iar viata mea toata se invartea in jurul ei. Ea ma ducea la gradinita, intr-un autobuz cu nazuri, care scartaia si se poticnea la fiecare intorsatura de roata. Ba odata, mi-am spart buza in bara de care ma tineam cu atata inversunare, ca sa nu fiu aruncata din scaun. Tot ea, bunica, ma lua de la gradinita, zambitoare ca de obicei. Si punctuala. Foarte important, asa, pentru “gradinitzari” care, odata ce incepe sa se goleasca clasa, incep a avea previziuni apocaliptice despre cum au fost abandonati de parinti. Dar parintii ajung mereu, asa ca visul lor cel mai urat se fasaie ca u

Four years and many dolls later

2 015 has started in complete denial for me. After over a year and a half of heartbreak, some stress that came with that and some guts that came out of nowhere and ripped some bandages covering a lot of bad bad things, I had decided it was time to practice being single. But not in a wallowing in self pity feeling sorry for myself kind of way, nor in a “men are terrible, I should only rely on pets” kind, either. Just being single and bei ng curious about every single experience, from having the morning coffee by myself, to fully functioning professionally and socially. Not that I had not been single before, but very rarely was I not “on the market”. So, half of 2014 I had been single and since December of that year, I had decided I actually was going to give this solo thing a try. It lasted four full months. It doesn’t look much in writing, either! Well, here is what happened! Armed with the will to practice curiosity and patience, I have started planning, for 2015, all those th

Cineva...

N-am vazut-o cand a venit…Asa spun unii. Dar eu am vazut-o venind. Si am crezut ca sunt bine inarmata sa joc. A trecut prin mine si m-a spulberat. Am uitat ca am stat vreodata in picioare. Au disparut sunetele, culorile, ideile. Lumea s-a amestecat haotic si creierul meu nu mai avea materie cu care sa lucreze. Am lovit pamantul la un moment dat. Cred. N-am respirat, n-am clipit. M-am pierdut intr-o stare de coma ce m-a dus departe, m-a ascuns de durerile pe care nu le-as fi putut suporta constient. Nu stiu cine m-a gasit, ce mi-a facut, cat timp. Ceva ma reasambla. Fara rost, ma gandeam eu in momentele rarefiate de constienta . Nu simteam de unde pana unde durez si unde ma sfarsesc. Cand am deschis ochii, am vrut sa urlu. Nu mai eram ce stiam. Si nu mai aveam ca fiu niciodata. Dar nu aveam forta sa imi urlu furia. Am vrut sa mor, sa ma intorc ca noua. Cerul ma strivea cu prea multa lumina. Eu eram un rebut. Intr-o zi am clipit. Ce natural! Nu trebuia sa reinvatz sa clipesc.

a cat's thoughts

Search This Blog