Despre Dumnezeu, ca nu exista ( partea intai )

Nu cred in magie. N-am incercat-o niciodata. Ma amuza babele cu ghiocul si ghicitorii in stele. Sunt, cred, varianta moderna a circului roman. O varianta in care sufletele si mintile ne sunt imbatate cu ambrozie si ne sunt purtate cat mai departe unul de celalalt , tocmai pentru nu se intalni vreodata si pentru a face loc intre ele unei lumi pe care nu ne-o explicam. O credem sau nu. Si atat. Nu cred in magie pentru ca nimeni nu mi-a demonstrat ca exista in afara mintii celui care o percepe.
Dumnezeu insa....despre El stiu ca nu exista. Pentru ca l-am cautat, fara sa vreau, si n-am gasit nimic. Pe vremea cand nici nu stiam ca poti pune la indoiala existenta Lui, pe vremea cand lumea imi era inca infinita pentru ca nu luasem prea multe decizii. Luasem o singura decizie importanta: sa nu alerg pe la medici pentru un diagnostic care m-ar fi scapat de armata. Asa s-a intamplat ca am trait momente de o puritate a naturii cum nu mai intalnesti decat in zone neumblate sau in spatiile rurale unde te poti tranti in iarba si poti purta conversatii indelungi, mute, cu soparle. Am invatat calmul la fel de natural ca un pui de leu care sta la soare in campiile savanelor, fara sa astepte nimic. Am invatat sa nu astept nimic, sa imi cercetez mintea, emotiile, reactiile. M-am aventurat in interiorul meu ca sa descopar ceea ce nu a putut explica nici Darwin, nici Biserica: ce sunt. Si in itinerariul meu m-am afundat din ce in ce mai mult in natura. Ca intr-un somn curios, in care eram si nu eram treaz, in care ma adormeam voit tocmai ca sa ma cercetez mai bine. Un somn de granita intre a fi si a nu fi, pentru care trebuia sa ai echilibrul unui maestru. M-am plimbat de cateva ori pe marginea prapastiei. Cumva, simteam cu certitudine ca de partea cealalta sunt toate raspunsurile, insa daca ma arunc dupa ele nu voi mai fi capabil sa imi gasesc drumul inapoi.

Dar vai, intr-o zi am alunecat. Am inceput sa plutesc in imponderabilitate si sa devin din ce in ce mai rasfirat, mai intins, mai greu de conturat cu propria-mi minte, care parea sa adoarma si ea detot. Haul acela imens si-a lipit spinarea rece de mine si m-am cutremurat. Suficient cat sa ma salte inapoi pe margine si sa ma trezeasca. Abia atunci mi-am dat seama cat de departe plecasem. Eram singur si minuscul si Dumnezeu nu era nicaieri. El, marele pazitor al universului, lipsea de la dezintegrarea mea. El, care se presupune ca ne duce in imparatia binelui suprem, ca ne inconjoara cu iubire si fericire vesnica. Eram singur, intr-un crepuscul infinit care ma paraliza incet-incet, desprinzandu-ma de mintea si trupul meu, incercand sa ma devoreze ca si cum nu as fi existat vreodata.
Am revenit in lumea asta pe care o numim rece si neprimitoare si m-am minunat precum un salbatic de cum creste iarba, cum oamenii merg pe doua picioare, de cum rad si plang, de cum isi traiesc vietile infime pas cu pas, pana la trecerea granitei. Si dintr-odata nimic nu mi s-a mai parut important. Un gand amar pusese stapanire pe mine: voi muri ca si cum nu as fi fost. Chiar voi disparea fara sa vad ce se va intampla peste o suta sau doua de ani. Ma simt atat de limitat la corpul meu, la scopurile mele lumesti, la tot ce ma inconjoara in momentul prezent. Cumva, nimic nu mai are importanta si nu mai am nevoie de nimic. Orice as strange, de la obiecte la sentimente si amintiri, toate le voi pierde la final. Asa ca nu ma mai zbat sa le strang.
Cu timpul, am reintrat in cursul firesc al vietii mele. E un joc in care fiecare are un rol de indeplinit. Imi port masca de parinte, sot, cetatean si interactionez cu mastile celorlalti. Unii nici nu stiu ca le poarta, sunt convinsi ca e propriul lor chip. Altii stiu si ne recunoastem cateodata, dar ne salutam tot din spatele mastilor.