Despre Dumnezeu, ca nu exista (partea a doua)

A trecut mult de la caderea mea in abis. Ani si ani…. In prezent s-a creat o “moda a iluminatilor” care apar la televizor, la posturile de radio sau isi publica zeci de carti in care sustin ca exista viata dupa moarte. Eu cred ca nici macar nu s-au plimbat pe marginea prapastiei. N-au simtit gustul prafului sec, de desertaciune. Majoritatea s-au bucurat in visele lor “din alfa” de gradini edenice pe care si le-ar fi putut la fel de bine construi intr-un joc 3d. Ii privesc uneori cu amuzament, alteori cu dezgust si ma intreb ce ii determina pe oameni sa creada orbeste in astfel de fantasme, de promisiuni de rai, de inaltare, de Samsara, sau Nirvana. Iluminarea despre care se vorbeste in cazul inteleptilor, miticilor bodhisattva, nu este o experienta fericita, de inaltare ca fulgul de la pamant. Iluminarea este o mare si muta durere, in care descoperi cat de “nimic” esti. Te copleseste un univers mai vast decat mintea poate cuprinde in limitele ei meschine, un univers static care te dezintegreaza tocmai pentru ca vrei sa fii ceva. In acest univers constiinta nu are cum sa traiasca.
Iluminarea inseamna sa te trezesti din cursul vietii pe care o duci, sa ai un moment de sclipire in care te opresti din joc, si sa te uiti la tine ca la o identitate in care nu te inscrii, dar care se inscrie in tine, sa iti dai seama ca esti mai mult decat vezi, dar si mai mult decat percepi in mod obisnuit. Frica mea cea mai mare, atunci cand am cazut, nu a fost ca nu e acolo Dumnezeul mult-pomenit, ci ca Eu devin una cu haosul.
Nu exista viata dupa moarte. Am fost acolo si am vazut. Si de-atunci sufletul meu s-a amarat si am plans in sinea mea pentru zadarnicia faptelor, ideilor si viselor mele. Si in timp, am renuntat la ele. Iluminarea mea a fost neagra si dureroasa. Dar, in acelasi timp, eliberatoare. Mi-a pasat mai putin de dezamagirile lumesti, de succesele mele profesionale sau sociale, de toate cele ce pot rani intr-un anume fel. Nu mai mi-e teama sa mor. Pentru ca am fost acolo…si am vazut…
Natura este, pentru mine, ceea ce numiti voi Dumnezeu. Desi nu sunt acelasi lucru. Pentru mine, Dumnezeul vostru nu exista. Eu am venit din natura si ma voi reintoarce in ea. Cand am sa mor, voi ajunge din nou pe marginea prapastiei. Si ma voi plimba, contemplandu-i adancurile. Si voi cadea din nou in ea. De data asta pentru totdeauna. Si voi rasari din pamant ca un izvor cu apa curata. Si, in bataia soarelui, ma voi ridica incet spre nori, pentru ca apoi sa cad in ropot nervos peste campiile insetate, sau sa mangai pic cu pic obraji de copii curiosi, care vor ridica ochii spre mine stramband din nasuc si zambind.
Asta-i vesnicia mea!

Acest text, in versiunea lui integrala,

este o dedicat unei persoane foarte dragi,

care stie mai multe decat multi.