a cat's thoughts

Cand ma inscrisese mama la gradinita, nu aveam mai mult de trei ani. Imi aduc aminte ca ma speria gramada aia ce copii guralivi si energici. Eu eram “puiul bunicii”, o femeie trecuta de cincizeci de ani, obisnuita sa respecte regulile sociale si sa le incalce flagrant pe cele familiale, strecurandu-mi prajituri intre mese si luandu-ma la ea ca sa scap de somnul de dupa-amiaza. Eu eram ursuletul ei de plus, iar viata mea toata se invartea in jurul ei. Ea ma ducea la gradinita, intr-un autobuz cu nazuri, care scartaia si se poticnea la fiecare intorsatura de roata. Ba odata, mi-am spart buza in bara de care ma tineam cu atata inversunare, ca sa nu fiu aruncata din scaun. Tot ea, bunica, ma lua de la gradinita, zambitoare ca de obicei. Si punctuala. Foarte important, asa, pentru “gradinitzari” care, odata ce incepe sa se goleasca clasa, incep a avea previziuni apocaliptice despre cum au fost abandonati de parinti. Dar parintii ajung mereu, asa ca visul lor cel mai urat se fasaie ca u...

I wanted to get away, to know him far away from me, far enough that even the thought of him wouldn’t reach me. When I decided to push him out of my life, I knew I was going to carry him inside me for a while. But I wasn’t expecting my lungs to burn when I breathe, or to wish to kill a part of me. I didn’t know anybody who had died until that moment. I never mourned for anyone. And now I was carrying around with me a dead body that nobody was seeing, nobody was in mourning for. Just me. Not surprisingly, I had become confused: who actually died? Then, time learned to pass by. I let myself be taught how to stay put and let it pass over me. I was always thinking about him though, sometimes with anger, other times wondering how I was capable of such submission. Never with nostalgia. Because I was afraid to miss him. Then I forgot how it is to carry him around. I forgot how missing him felt like. I regained my boring freedom.  It’s been four years. I talked about him as my ...

... Am vrut sa plec, sa-l stiu departe, suficient de departe cat sa nu ma ajunga nici gandul de el.   Cand am hotarat sa ma rup de el, sa-l imping sa plece, stiam ca am sa-l port in mine o vreme dupa aceea. Nu ma asteptam sa ma arda plamanii cand respir si sa imi doresc sa omor o parte din mine. Nu mai stiam pe nimeni care sa fi murit. Nu mai tinusem niciodata doliu. Si acum purtam cu mine peste tot un mort pe care nimeni nu il vedea, nimeni nu il jelea. Numai eu. Nu e de mirare ca ajunsesem confuza: cine a murit, de fapt? Apoi, timpul a invatat sa treaca. Eu m-am lasat invatata sa stau locului si sa-l las sa treaca. M-am gandit mereu la el, uneori cu furie, alteori cu mirare ca am fost capabila de atata supunere.   Niciodata cu dor. Pentru ca mi-era frica sa imi fie dor. Apoi am uitat cum e sa am sentimentul de el. Si am uitat cum ar putea fi sa-mi fie dor. Mi-am recapatat plictisitoarea libertate. Au trecut patru ani. Am povestit despre el ca despre marea...