Imi amintesc de zilele in care am vrut sa mor…de fapt, nu am
uitat niciodata. S-a cuibarit in spatele meu o umbra stranie, a ceva ce nu intalnisem
niciodata pana atunci, dar care mi-a lasat o senzatie acuta de familiar. Ca un
strain pe care il cunosti de cand lumea.
Cand m-am hotarat sa mor, aerul a inceput sa miroasa altfel.
Oamenii s-au transformat treptat in figuri de carton, interactionand mecanic, impiedicat,
lipsit de …interes. Da, asta a fost primul lucru pe care l-am observat in lumea
care sa pregatea sa ma expulzeze. Lipsa de interes fata de ceea ce ma
inconjura. Ma retrasesem in mine, desprinzandu-ma usor de buricele degetelor de
la mana, de pori, de incheieturi. Corpul imi ramasese o haina larga si ma
impiedicam acum in el. Eram atat de silfida,
incuiata in intuneric, departe de spectacolul oricarui tip de existenta.
Simteam ca mi se fac bagajele ca mi se pregateste iesirea. Si eram curioasa de
ceea ce avea sa urmeze. Cand voi pleca? Cine imi va tine companie? Ce voi vedea
in calatoria mea? Unde voi ajunge? Deveneam, cu fiecare dimineata, mai grabita
sa-mi iau ramas bun.
Cand mi-am inceput ritualul de adio, am atins oamenii de
carton. Nu m-au miscat cu nimic. Mama imi povestea despre problemele ei
contabile, Ioana se pregatea de nunta, Ilinca se muta din oras. Iubitul
meu glumea si radea cu mine, iar eu ma
gandeam ce sa-i las, ca sa fie cat mai mult asa, binedispus. Ma gandeam cat de
indignata as fi daca ai mei ar plange cand ne-am lua la revedere si cat de
vinovata m-ar face sa ma simt pentru ca am ales o destinatie care iese din
orice harta.
A venit seara in care mi-am luat adio de la mine. Ma fixasem
asupra unei poze si o privisem intr-atat incat nu ma mai recunosteam. Imi parea
rau ca o parasesc. Din ce in ce mai rau, cu fiecare clipit. Am plans ca la o
inmormantare. Si am simtit cum umbra
aceea stranie si rece ma inveleste intr-un cocon, din ce in ce mai strans si
mai negru. Ma uitam la obiectele din jur ca pentru ultima data – la rafturile
de romane scrise de Pascal Bruckner, printre care se afla un “Luni de fiere”
semnat de autor; la ursul de plus de la Harrods cu care iubitul meu m-a
surprins in urma cu un an si care multa vreme a mirosit a aeroport; la poza
facuta alaturi de tatal meu prima data cand am pasit in Queens, New York. La
patura cuminte care imi tinea de cald acum; la mainile mele, pe care, surprinzator,
le mangaiam. Mi-erau dragi. Mi-am dezvelit picioarele. Nu-mi aminteam sa fi
slabit atat. Cat de mult timp pierdusem criticandu-le, ca nu sunt destul de
subtiri sau de lungi. Ce mai conta acum, tot aveam sa le pierd. Mi-am
imbratisat genunchii si parul mi-a alunecat peste ochi. Mirosea a noiembrie – a
ger si a plante. Cate respiratii vor mai exista pana sa nu-i mai simt deloc
mirosul? As fi vrut sa dorm cu el infasurat in jurul nasului, cu toate ca
altadata nu-l sufeream fiindca nu statea buclat, indiferent de caznele cosmetice
la care-l supuneam.
Am adormit cu mult dor de mine. Cand m-am trezit, nu
plecasem inca. Dar ma cuprinsese o teama: ce data e trecuta pe biletul meu? Mai
am destul timp sa ma bucur de mine? Ploua nervos si strada parea bombardata de
umbrelele impleticite, grabite, care se ciocneau in viraje. “Am si eu o umbrela”,
mi-a venit in minte. Si-am fugit cu ea afara, fara sa ma mai gandesc ca nu e
suficient de eleganta si ca are prea multe flori. Mi se blocase pentru cateva
secunde si rafalele de vant imi plouasera pana si-n pantofi. Ce senzatie
neplacuta. Ce reactie agresiva imi trezise! Ce vie! Si ce revelatie
coplesitoare imi provocase! Ca sunt vie, salbatic, violent de vie!
Sunt tare curios de continuarea povesti. Pentru prima parte BRAVO.
ReplyDelete