Stateam de vorba cu un prieten despre evolutia speciei umane si despre tendintele agresive. Despre cum, dupa miliarde de ani de transformari, dupa sute de teorii ale originii, dinamicii si scopului nostru aici si acum, suntem inca la inceput. Inca incapabili sa ne asumam responsabilitatea respiratiei, inca explozivi cand suntem atacati, inca modelati de legea supravieturii, inca raspunzand prompt la nevoile bazale de hrana si adapost. Ai crede ca daca pe talpa rosie a pantofului scrie Louboutin, sufletul nostru s-a cizelat, arhitectura mentala a invatat sa curbeze ideile intr-un design maiestuos. Dar nu, noi suntem inca micile animale paroase, speriate de traznet, alertate de cutremure, disperate sa-si pastreze centimetrul cub de oxigen dinaintea nasului. Umanitatea e la stadiul copilului de doi ani, care vrea ceva si vrea ACUM, care functioneaza dupa regula pedeapsa – recompensa, care are nevoie sa fie dus de mana si invatat unde e voie si unde e “cah”. Intr-un astfel de context,...